Întotdeauna mi-au plăcut romanele cu personaje puternice, imprevizibile, care nu se lasă dărâmate de provocările destinului; fie transparente, fie misterioase, în momentele cheie ele găsesc soluția cea mai bună, stârnind admirația și aprecierea cititorului. Dar cui nu i-ar plăcea astfel de personaje?

    Ultimele cărți pe care le-am citit m-au surprins neplăcut printr-o serie de personaje principale care mi-au stârnit emoții pe care nu eram obișnuită să le experimentez în momentul lecturării unei cărți. Personaje care, prin comportamentul lor, mi-au  stârnit furia, indignarea și desconsiderarea. Pagină după pagină, ceea ce trăiam intensifica și varia registrul negativ. Pe alocuri mi-am și colorat limbajul, din nevoia acută de a-mi exprima enervarea și dezamăgirea. Aceste experiențe livrești m-au făcut să mă gândesc la expectanțele pe care le am de la personajele pe care le întâlnesc între file. M-am întrebat dacă așteptările mele sunt prea subiective(mă aștept ca un personaj cu alt trecut decât al meu să se comporte cum aș vrea eu să mă comport într-o anumită situație?).

    Parcă altfel apare în ochii cititorului acel personaj care, singur sau cu ajutor, reușește să se comporte conform așteptărilor. Îi sunt acceptate îndoielile, nesiguranța și ezitările  atâta timp cât la momentul potrivit face ceea ce trebuie și devine salvatorul zilei. Dacă are și un trecut presărat cu suferințe, cu atât mai mare e aprecierea cititorului, care vede în evoluția personajului garanția utilității speranței. Este considerat un personaj puternic, de la care avem ce învăța; este confirmarea acelui gând care ne șoptește că dacă te lupți cu perseverență poți transforma morile de vânt în munți posibil de răsturnat sau de mutat din loc. Ne plac personajele care evoluează, care ne surprind, care au o motivație morală asemănătoare cu a noastră.

    Și este normal ca acești eroi și eroine să se comporte așa. Până la urmă, a face parte din tagma personajelor principale implică și niște obligații, nu? Trebuie să existe o fișă a postului în care să fie clar specificată necesitatea protagoniștilor de a atrage simpatia publicului.

Dar cumrămâne cu rebelii care nu respectă expectanțele cititorului?

    În nici un caz nu fac trimitere la personajele negative, care sunt construite cu migală și atenție, ele de multe ori susținând întregul fir epic. Mă refer la acele personaje care nu văd ceea ce este evident, care sunt iresponsabile, prea naive, care se complac în suferință, care aleg pasivitatea în locul acțiunii, conservând suferința lor și a altor personaje; la acele personaje care ne atrag mânia și revolta, sărăcindu-ne și de cel mai mic strop de compasiune față de ceea ce pătimesc.

    M-am întrebat ce scopuri ar avea un scriitor să consume timp pentru a alcătui astfel de personaje: șterse, prea slab creionate, cu puțină substanță în compoziție, cu un comportament fără finalitate, fără temei și sens. Oare a fost o scăpare a talentului scriitoricesc, o încercare de a transmite că nu toată lumea are inimă de leu, sau pur și simplu a vrut să-și facă personajele de rușine? Sau poate că autorul dorește să trezească în noi și alte emoții decât cele cu care ne-am obișnuit atunci când citim un roman(simpatie/antipatie, teamă, neliniște, amuzament, etc.)?

      Înclin să cred că varianta ce implică diversitatea e cea care motivează crearea unui astfel de personaj. Până la urmă, oamenii care ne înconjoară sunt diferiți și se comportă într-un stil unic și personal, chiar dacă, de cele mai multe ori se lasă duși de curentul majorității. Cred că marea frumusețe a oamenilor rezidă din nemaiîntâlnita capacitate de a-i surprinde până și pe cei care au pretenția de a îi cunoaște foarte bine. Avem momente în care ne surprindem și pe noi înșine cu reacțiile și comportamentele pe care le avem la un moment dat.

  Și dacă aș fi pălită de o sinceritate debordantă aș susține sus și tare că, în lipsa unui trecut dușmănos, au existat momente de-a lungul existenței mele în care m-am dezamăgit, în care am fost un om slab, în care am acționat aberant. Și nu pot garanta că nu vor mai fi în viitorul meu asemeni perioade. Dacă acele momente ar fi transpuse în slove, cred că aș fi un personaj destul de enervant.

 Se spune că tot ceea ce ne place sau ne displace are legătură cu ceea ce suntem. Pentru că noi suntem cei care dăm semnificație lumii obiective în care trăim. Se mai spune că, indiferent de timpul pe care îl petrec în viața noastră(o oră, un an, o viață) și de statutul pe care îl ocupă(copil, soț, părinte, prieten, inamic), ceilalți apar cu scopul de a ne fi profesori, de a ne învăța lecții de care avem nevoie pentru a evolua.  Atunci, nu e oare firesc ca lumile livrești să fie populate și cu personaje care încă se luptă cu ele însele, negăsind forța de a se mai ridica împotriva amenințării? Cu personaje care nu au învățat încă din greșeli și continuă să le repete, luând palme și șuturi cu stoicism și resemnare? Cu personaje care nu fac altceva decât să schimbe un comportament haotic cu altul? Sau cu personaje care au avut un trecut mult prea traumatizant, în care s-au ferecat, ajungând în prezent niște umbre prea slăbite pentru a-și mai putea influența cumva lumea?

    Și, pe de altă parte, nu ar fi extrem de plictisitor să întâlnim în lecturile noastre personaje construite doar după șabloane trebuie: trebuie să te comporți, trebuie să simți, trebuie să faci, etc.?

     Totuși, privind din perspectiva celui care acceptă că nu tot ceea ce este în jur trebuie să fie plăcut sau rezonant cu el însuși, pot spune că mă încearcă o mai mare indulgență în caracterizarea pe care o fac acestor personaje. Le privesc ca forme de exprimare a diversității sufletului uman, care nu are mereu ca temei de manifestare principiile acceptării de către ceilalți sau al plierii pe normă.

    Cert este că mă vor enerva în continuare astfel de personaje, dar nu le voi mai considera inutile sau un eșec scriitoricesc. Le voi privi ca atare, ca personaje care nu și-au depășit condiția, care nu și-au găsit calea, care mai înoată spre un țărm ce refuză să se lase descoperit.

“Fie-vă zeii buni și lase-vă veșnic acolo unde sunteți, căci mai departe tot nu veți ajunge, spunea Constantin Noica atunci când făcea referire la personajul mitologic Tythonos, care ceruse nemurirea, dar uitase a cere și tinerețea.

 

Vă mulțumesc pentru citirea articolului!

   Brîndușa Argint
 briargint@gmail.com 

736total visits,2visits today

4 thoughts on “Cum rămâne cu personajele care au ca sarcină de serviciu enervarea cititorului?”

    1. Mulțumesc! M-au enervat un pic, apoi un pic mai mult, apoi m-au făcut să mă gândesc la rostul și utilitatea lor. Interesantă experiență:)).

  1. Foarte interesant subiectul și modul de abordare. M-am gândit la astfel de personaje pe care le-am întâlnit, unele m-au enervat, pe altele le-am ignorat. Mi-ar fi plăcut niște exemple ca să vad cât este de gust, cât este generalizat. Felicitări! Mă bucur că m-ai invitat și-mi place ce-am citit.

    1. Mă încântă faptul că cele prezentate v-au atras atenția într-un mod plăcut. La momentul în care am scris articolul, am avut în vedere 2 romane, de curând citite: “Scrisoare pentru două iubiri” și ” Jocul minciunii”. Dar nu sunt singurele romane în care am întâlnit astfel de personaje.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *