Autorul, jurnalistul, regizorul şi scenograful chilian Luis Sepulveda(n.1949) cu siguranţă a văzut şi a trăit multe. A avut o viaţă tumultoasă, din care nu au lipsit implicarea politică, propaganda, apartenenţa la diferite mişcări de eliberare, privarea de libertate, exilul, călătoriile impuse sau autoimpuse. Şi aventura este în plină desfăşurare.

Este considerat unul dintre cei mai apreciaţi romancieri şi nuvelişti sud-americani contemporani, atribut ce a căpătat consistenţă prin premiile pe care cărţile sale le-au dobândit.

“Bătrânul care citea romane de dragoste a contribuit şi el la îmbogăţirea colecţiei de distincţii literare pe care Sepulveda le-a obţinut – Premiul Tigre Juan.

Este prima întâlnire cu scrierile  ce poartă semnătura lui Luis Sepulveda. Două aspecte s-au impus în scrierea sa: universalitatea spaţio-temporală; temele abordate se regăsesc în istoria oamenilor din trecut, prezent şi cu siguranţă şi viitor, din toate colţurile acestei lumi. Cel de al doilea aspect este legat de maniera simplă, dar nu simplistă, prin care transmite emoţie şi înţelepciune. Cu un limbaj apropiat, cald, lipsit de înflorituri şi accesorii, lucrarea acaparează prin maniera în care transmite revolta, nostalgia, regretul, abandonul, apartenenţa şi iubirea.

   Luis Sepulveda vorbeşte de apusul unei lumi cu meleaguri fără hotare şi fără stăpân. În locul acestui apus apare promisiunea unui răsărit nou, cu oameni care asmut furia timpului şi a ordinii. Care uită că sunt trecători prin această lume, că fuga lor nebună nu poate face din timp decât un inamic. Cuvintele personajului principal -“…apărarea acestei lumi, singura pe care o avem…apar desuete şi acoperite de praful involuţiei. Invadatorul alb , în numele progresului, purtând prerogativele noilor tehnologii, aduce distrugerea din plictis, batjocorirea legilor şi cutumelor străvechi, dar vii ale locurilor cucerite- distruge moartea, înveninând-o cu durere. Legile nescrise ale locului, care îi apără pe toţi locuitorii unui teritoriu şi care menţin starea de echilibru necesară propagării vieţii, aduc după sine mânia până la autodistrugere a tot ce este viu, atunci când sunt brutal încălcate.

    Antonio Jose Bolivar Proano îşi avea rădăcinile în San Luis,  un sătuc de munte din apropierea vulcanului Imbabura. Pe soţia sa, Dolores Encarnacion del Santisimo Sacramento Estupinan Otavalo, o cunoscuse încă din copilărie. Erau oameni de-ai locului, dar nu şi de-ai anumitor credinţe legate de comunitatea din care făceau parte. Motiv pentru care au părăsit tărâmurile de baştină pentru a găsi fericirea şi liniştea pe alte meleaguri. Acum, bătrânul Jose Bolivar îşi aminteşte în detaliu toate prin câte trecuse până ce a ajuns în prezent, în locul în care îşi purta zilele şi nopţile într-o rutină plăcută, aducătoare de stabilitate şi sens. Îşi aminteşte de oraşele , puţine la număr, pe care le-a perindat; cum, pe parcursul acestui drum a rămas fără consoartă, aceasta plecând pe cereştile poteci; şi îşi aminteşte de şuhari, cei ce l-au învăţaţ datinile locului în care şi-a ridicat coliba. Şuharii l-au învăţat să vâneze şi cum să evite să devină vânat. L-au învăţat să asculte multiplele glasuri ale pădurii amazoniene şi a locuitorilor ei. Şuharii pleacă atunci când au terminat de spus o poveste, evitând astfel întrebările care dau naştere atâtor minciuni.

   Antonio Jose Bolivar îşi construise coliba în vecinătatea râului Nangaritza, şi a sătucului El Idilio din Ecuador. Acum, când suharii îl acceptaseră pe el, un străin, se uita la norii întunecaţi, nerăbdători şi furioşi ai schimbării, aduşi de noii invadatori, colonizatorii albi. Colonizatorii albi veniseră în satul El Idilio şi îl vedeau ca pe cel ce le va asigura succesul incursiunilor în jungla amazoniană. Şi asemeni jaguarului care, simte mirosul de mort pe care mulţi oameni îl răspândesc fără să ştie”,   Antonio Jose Bolivar nu vedea decât distrugerea şi dispariţia a tot ceea ce el îndrăgea, aprecia şi respecta. Şi astfel, bătrânul împărăţiei amazoniene “…purcese…către coliba lui, în căutarea romanelor ce vorbeau despre dragoste în cuvinte atât de frumoase, care uneori îl ajutau să uite de cruzimea oamenilor”.

   “Bătrânul care citea romane de dragosteeste chintesenţă de sensibilitate, umanitate şi frumos. Este o poveste despre minunăţiile lumii pe care suntem datori să le transmitem mai departe.

 

Editura: POLIROM
An apariţie: 2002,2015
Gen: literatură universală

Vă mulțumesc pentru citirea articolului!

Recenzie realizată de:
   Brîndușa Argint
 briargint@gmail.com 

852total visits,1visits today

8 thoughts on “Luis Sepulveda – “Bătrânul care citea romane de dragoste” –recenzie”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *