Marian Nazat (n.1961) este avocat, publicist, eseist şi romancier.
 Începând cu anii ’90 şi până în prezent publică editoriale în presă, romanul poliţist, „În aşteptarea morţii”(1994), în colaborare cu Paul Floricel Mocanu, culegerile de eseuri, „Starea de anormalitate” (1 şi 2)(2000 ; 2003), „România de-a-ndoaselea”(2005), „România oranj”(2007), „România târâş”(2009), „Pe tălpile României”(2012), „Jurnalul banalităţii”(2015), “Suflet în exil”(2016), “Basmul fotbalului. Născocit împreună cu Marius Mitran”(2018).
  “Cartea ieruncilor ” este o culegere de articole ce acoperă evenimentele prin care a trecut România în perioada ianuarie 2015 – decembrie 2016. Acum, la începutul lui 2019, când a trecut ceva vreme de la perioada pe care o descrie autorul, cele relatate se bucură în continuare de actualitate. Aceasta pentru că trecutul este o entitate somnambulă, certată cu odihna și doritoare de revenire perpetuă. Încărcată cu lecțiile și învățămintele omenirii, are obiceiul de a poposi în prezent pentru a dărui coșmaruri unora, izbăvire sau glorie altora. “Prezentul nu se poate explica niciodată doar prin el însuși, în trecut trebuie căutate deslușirile.

  Articolele cărţii fac referire la întâmplări de sorginte şi manifestare politică, culturală, istorică  și sportivă.

   Perioada comunistă și asuprirea rusă au adus neajunsurile lor asupra acestor meleaguri est-europene care încă poartă un nume autohton. Citându-l pe Marchizul de Custine și pe ale sale “Scrisori din Rusia”, Marian Nazat amintește de cruzimea unui popor ce a experimentat de când se știe asuprirea, în primă instanță cu propriile progenituri, mai apoi, ca o plagă contagioasă, cu tot ce atingea: “Nenorocită țară, în care orice străin apare ca un salvator în ochii unei turme de obidiți, doar fiindcă el reprezintă adevărul, publicitatea și libertatea în ochii unui popor lipsit de toate aceste bunuri. Cu un “patriotism mânjit de dorința de a place”, urmașii lui Ivan cel Groaznic sunt niște victime, care, de cele mai multe ori, ajung cei mai zeloși complici ai călăilor lor.

   În România comunistă teama era prezentă pretudindeni și se ițea față de oricine și orice. Instaurarea democrației ca revers al asupririi a părut ca o caldă și protectivă îmbrățișare a doamnei ce răspundea la titulatura de Libertate. Era necunoscută românilor, dar cumva, le inspira încredere și speranță. În umbra ei, ferindu-se de lumina soarelui, dar mândrindu-se cu orbitorul reflector propagandist ce le fusese montat pe frunte, veneau în pas vioi, unitele state ale Lumii Noi. “Născută din praf de pușși nu din evlavie”, Lumea Nouă ne aducea din prea plinul ei, democrația și capitalismul. Dar așa cum J.J. Rousseau atrăgea atenția, “Democrația este imposibilă în sistemul capitalist. Capitalismul este o mostră de injustiție și tiranie a bogaților împotriva săracilor”, “un sistem întrupat din exploatarea viciilor individului”.

  Odată cu noua formă de organizare politică ascultăm cu frenezie hitul corectitudinii politice, ne obișnuim cu multinaționalele și atentatele teroriste, ne înlocuim tradițiile,  vindem teritorii, primim refugiați, mânați doar de dorința de a fi văzuți ca civilizați și cu un nivel de trai ridicat.

 Cu un glas obiectiv, documentat și, totodată, tăios, Marian Nazat ne explică evenimentele pe care le trăim, motivele care le-au generat și finalitatea spre care acestea se îndreaptă. Predicțiile sunt sumbre și promit afectarea fiecăruia dintre noi -o lume fără rădăcini, mixtă, aflată în derivă, asemeni unor frunze care nu își mai cunosc crengile de pe care au fost desprinse printr-un consens înșelător.  

 Nu sunt lăsate uitării amintirile copilăriei din zona Islaz, “ prima localitate din Oltenia, cum treci râul dinspre Turnul Măgurele”. Lumea satului de acum câţiva ani mirosea a flori şi a nemurire: Mirosea a câmpie înflorită…, şi a pâine coaptă în ţest, şi a trudă şi a dor, dar mai ales a bunătate. Satul mustind de viață era vatra reînnoirii, a speranței și a  bucuriei date de apartenență.

   În tonuri nostalgice, omagiază figuri ale culturii noastre parcă încercând să ridice un zid în faţa cotropirii capitaliste.

   Îndemnul este de a nu lăsa apele poluate de amenințările și propagandele soioase ale cetății de piatră și sticlă – Bruxel, scuturile și promisiunile unui neam hrănit cu simulacre de pui Kentucky și McDonalds să ne pătrundă în suflete; de a nu uita, nici măcar în somn, că avem o patrie, că naționalismul nu este niciodată învechit și că poate este  timpul să mai ținem și cu România.

Virgil Gheorghiu ne amintește că “…pe planetă sunt țări mai frumoase decât a mea, așa cum sunt nenumărate femei care sunt cu mult mai frumoase decât mama mea. Dar ele nu sunt mama mea. Îmi sunt străine. N-am decât o singură mamă și o singură patrie. Amândouă sunt pentru mine cele mai frumoase din lume și nu recunosc alte frumuseți, oricât de semețe ar fi”. Din negurile secolului XIX, George Sand îi ține isonul afirmând că: “Nimic nu este ca o patrie și când ai una nu trebuie să-ți mai faci alta”.

  Indiferent de măsura în care ne diferențiem unii de alții, ne regăsim cu toții în cele spuse de Marian Nazat tocmai pentru că suntem români. Cartea ieruncilorne este dedicată nouă, celor ce stăpânim plaiurile românești, spre înștiințare, explicare și aducere aminte; spre a nu lăsa caracteristica definitorie a ieruncilor să devină specifică și nouă. Ce sunt ieruncile? Sunt păsări ale acestor meleaguri care au “o lipsă totală a instinctului de conservare. Dacă un vânător găsește o sută într-un singur copac, poate să le împuște pe toate rând pe rând, iar celelalte se uită cum se prăbușesc una după alta”.

Editura: RAO
An apariţie: 2017
Gen: culegere de eseuri, articole

 Vă mulțumesc pentru citirea articolului.

 

Recenzie realizată de:
   Brîndușa Argint
 briargint@gmail.com 

 

 

1095total visits,4visits today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *